RECUPERARE NEUROLOGICA - PARALIZIA UNEI JUMATATI DE CORP

HEMIPLEGIA - HEMIPAREZA

DIMENSIUNEA PROBLEMEI

Deteriorarea scoartei cerebrale sau a altor etaje ale creierului (trununchi cerebral, cerebel etc)  afecteaza diferite nivele ale proceselor psihice de elaborare, declansare, sustinere, conducere, apreciere, dozare sau corectare a exactitatii miscarii. Cunoasterea nivelelor si a gradului de afectare dar si a solutiilor specifice pentru ficare deficit sunt esentiale pentru ca sa parcurgem acest proces, acest drum al recuperarii, repede si cu ochii deschisi.

Problema pacientului hemiplegic sau hemiparetic (cu o paralizie sau pareza a jumatatii dreapta sau stanga a corpului) nu este la corp si nici la mana sau la picior. Problema vine de la CREIER. Este o problema de comanda si control motor si de aceea doar recuperarea prin stimulare neuro-fiziologica centrala :TERAPIA SENZORIO-MOTORIE PERSONALIZATA poate avea rezultate de adaptare rapida spre progres util. Este ca atunci cad s-au stricat portiuni din hard si s-a pierdut in acest fel o parte din programul de operare. Ca si la calculator, important nu este cat din hard s-a pierdut, ci cat din aceasta memorie a ramas pentru a putea fi cu adevarat folosita odata cu rescrierea programului.

Programele cu care opereaza creierul in comanda normala a muschilor miscarii corporale sunt priceperile si deprinderile. Programul este scris in creierul nostru pas cu pas incepand cu primele miscari pe care le facem in primele zile de viata. "Programatorul" investeste cu rabdare, mult timp si energie, nu doar pentru a planifica pas cu pas amanuntele celor mai mici detalii de executie ale acestor miscari ci si ca sa ruleze de nenumarate ori funtionarea acestor programe atat pentru a le automatiza cat si pentru a le perfectiona si nuanta spre folosire in situatii cat mai diverse. Programatorul suntem noi care, o viata, am repetat atent, pana la automatizare de la de la activitati simple: mers, alergat, urcatul treptelor, pana la scris, joc sportiv sau condusul masinii, totul pentru ca o cat mai mare parte din aceste miscari sa se poata executa ("pe pilot") automat atat cat sa ne fie eliberata atentia pentru noi modificari, adaptari si multiple alte noi invatari.

Reabilitarea motorie se face prin exersare activa: stimulare-facilitare si adaptare. Aparent lucram cu muschiul, mana, piciorul sau trunchiul dar in realitate exersam comanda motorie cerebrala si permanenta verificare a masurii in care ea este corespunzatoare intentiei si adecvata scopului practic.
Avem creier cat pentru trei vieti, iar cei mai evoluati dintre noi folosesc din el o foarte mica parte. Capacitatea noastra de invatare este enorma. Abilitatea de invatare nu ramane aceeasi in timp, dar ea nu scade atat cu varsta, cat poate scadea cu delasarea, cu lipsa de interes, de motivatie si de incredere.

Recuperarea se face prin reinvatare (acceptand si intelegand noua situatie cu toate schimbarile de perceptie si dificultatile de control, ca pe o noua realitate) luptand cu greutatile nou aparute pana la scaderea treptata a lor. Nu putem castiga incercand sa negam noile senzatii  ci fortand punerea in functie a zonelor sanatoase ale creierului. Este fundamental sa nu cedam tentatiei de a  fi si ramane surprisi, de greutarea membrelor la fiecare noua miscare. Nu are sens sa ne minunam la fiecare pas cat de greu ne este piciorul. Trebuie treptat sa invatam sa anticipam, sa luam in calcul, intreaga greutate si dificultate inainte de fiecare executie si doar asa putem face loc pentru progres.
Implacabil cei implicati asteapta pasiv o schimbare brusca ca o minune care sa puna din nou pacientul in situatia dinainte de accident (lucru care nu s-a intamplat  si nu se va intampla niciodata).
Daca visam inventarea pastilei sau serului minune, este exact cum ne-am astepta sa apara o pastila de invatat deprinderi ca mesul pe bicicleta sau inotul sau care ar putea fi capabila sa ne transforme fara antrenament spre exemplu intr-un fotbalist bun. Reabilitarea miscarilor se face printr-o exersare corecta a anumitor miscari care, gandite corect intr-un anumit fel pentru fiecare directie de miscare articulara se vor putea inlantui prin repetare, in mod echilibrat si coordonat, in activitati utile.
Stradania, munca asidua este cea care forteaza  crearea de noi conexiuni intre neuroni, iar aceste conexiuni la inceput firave, temporare prin folosire se definitiveaza se imbunatatesc si perfectioneaza conducand o miscare din ce in ce mai ferma si precisa. Nimeni nu s-a refacut vreodata de la sine, fara exersare si fara munca. Recuperarea este un proces care dureaza cu atat mai putin cu cat exersez mai mult si mai corect.

Succesul  nu ne este chiar la indemana tocmai pentru ca punerea in functie a neuronilor de rezerva, chiar daca ne sunt la dispozitie din belsug, necesita nu doar forme si intensitati speciale de stimulare pe care le creeaza specialistul ci si un elan, o curiozitate un entuziasm si o traire a bucuriei succesului asemanatoare cu cele de care eram capabili in copilaria mica atunci cand am rezistat multor caderi inainte de a reusi sa mergem corect si echilibrat in picioare.

Aveti incredere in capacitatea noastra de invatare si veti fi rasplatiti cu progres. Orice mic progres este important si ne poate aduce schimbari mari in calitatea  vietii prin autonomie si confort dar mai ales prin sporirea increderii si schimbarea pespectivei.


De ce pacientii hemiplegici nu se refac niciodata de la sine asa cum se intampla cu refacerea in alte boli?
Pentru ca tendintele firesti de exersare ale pacientului sau ideile (cele mai frecvente si spontane) din partea binevoitorilor, ne duc pe un drum lung si din pacate de cele mai multe ori in directii opuse celor corecte. De exemplu: mai ales la inceput, in prima perioada dupa “accident” suntem in mod firesc tentati sa-l ajutam pe pacient sustinandu-l de partea bolnava care atarna greu, exact intr-o perioada in care creierul isi face reetalonarile apreciind si cantarind permanent partea afectata pentru reechilibrarea unei posturi din ce in ce mai corecte (ca un cantar electronic la pornire) interventia ajutorului “ce vine firesc si binevoitor” are astfel  consecinte dezastruase pentru viitorul evolutiei miscarii prelungind si denaturand fara rost din necunoastere eforturile naturale de readaptare posturala (cele pe care trebuie sa ne bazam) si deplasand spre hiperton valoarea contractiei tonice de la care se va comanda inceperea miscarii. Exista solutia sprijinirii pacientului de mana si partea sanatoasa constientizand si favorizand procesul normal de refacere echilibrata.Un alt exemplu, din pacate nu frecvent, ci aproape omniprezent de astfel de gresela de neprofesionalism “firesc” al binevoitorului este exersarea cu mana hemiplegica a flexiei degetelor cu ajutorul unei mingi elastice stransa in palma (prima miscare ce vine in minte orcui cauta un exercitiu pentru pumn). Profesionistii stiu cum evolueaza mana paralizata de la flasc la spastic. Oricine a vazut o mana paralizata mai veche are in minte pumnul strans si incordat apasat undeva pe piept sau abdomen. Este deci usor de inteles de ce exersarea activa in flexie a degetelor este in mod clar nociva, avantajand tonifierea in scurtare a flexorilor degetelor si palmei cu agravarea tendintei spastice in timp ce exact extensia pe care ar trebui sa o exersam indelung si activ este in aceasta situatie suplinita de miscarea pasiva de revenire prin elasticitatea mingei. Iata de ce deformarea mainii unilateral spre spasticitatea in flexie este favorizata cau chiar determinata in necunostinta de cauza de actiuni pe care le dorim a fi benefice si in locul unei evolutii corecte de a posibilitatii de contractie controlata si constient echilibrata a musculaturii antagoniste (flexie-extensie) vom avea de-a face cu opusul ei.

Efectele abordarii gresite sunt grave si pot departa mult pacientul de succes. Cu cat se incepe mai devreme ( conceptul de recuperare precoce) cu atat se evita formarea unor cai motorii incorecte, dezechilibrate catre hipertonia musculaturii antigravitationale si se evita vicierea controlului propioceptiv postural, a modelelor de miscare si a modularii reactivitatii reflexe.Intreaga musculatura a corpului participa la fiecare mica miscare. De aceea corectitudinea formularii sinergice corecte a miscarilor singulare va fi determinata de analiza si reactivitatea corticala ce asambleaza comanda miscarilor principale cu cele accesorii de stabilizare si rotatie. De acest aspect trebuie tinut seama de la inceputul activitatii de recuperare pana la sfarsitul ei. Teama de dezechilibru si cadere poate fi un important factor limitativ. Tot teama poate fi transformata relativ usor in aliat de nadejde. Cea mai mare frica este de permanentizare a deficitului si pentru ca in realitate reactiile reflexe de aparare se manifesta la inceput pe musculatura normala iar cele accentuate, chiar daca nemoderate, apar in musculatura partii afectate, putand fi declansate si utilizate cu succes.

Pentru fiecare miscare ce pare imposibila exista o cheie de ponire.

ajutor2

Veti fi surprinsi sa constatati ca fiecare directie de miscare deficitara are posibilitatea unei stimulari si pozitionari care faciliteaza atat de mult contractia musculara pe directia respectiva incat pacientul, in mod surprinzator pentru toti dar mai ales pentru el, o va putea realiza. Este vorba de niste modalitati mai putin uzuale, mai putin firesti, de a gandi miscarea. Niste cai ocolite de a comanda musculatura care fac pacientul constient de capacitatile lui si ii dau sansa de a avea ce exersa. De la nimic, la ceva.

Avand acel ceva (putin) de exersat, ramane ca numarul exersarilor corecte sa devina suficient pentru a transforma o cale de comanda slaba si subtire ca o carare intr-una solida ca o autostrada.
Organismul uman are aceasta extraordinara capacitate de a aloca resurse de perfectionare a structurii organului in conditiile in care “presiunea nevoii” realizate prin exercitii este suficient de mare. Aveti incredere in aceasta sansa pe care ne-o da natura si straduiti-va sa faceti presiune cat mai mare. Cu cat mai mare este nevoia, cu atat mai repede se vor aloca resursele si se va construi (crea si perfectiona) calea de comanda necesara reinvatarii pentru ca miscarea sa devina fireasca si adaptata cat mai bine necesitatilor noastre firesti de miscare independenta.

Recuperarea hemiplegiei atunci cand pacientul este cooperant, perseverent si optimist este o treaba simpla care poate fi dusa la capat impreuna cu un specialist bun in doar cateva luni sau chiar saptamani de munca sustinuta. Putem spune ca recuperarea hemiplegicului nu se masoara in timp ci in exersari corecte. Sunt insa necesare un numar considerabil de asemenea exersari pentru fiecre directie de miscare a fiecarei articulatii si bineinteles compunerea lor in miscari complexe sinergice utile si corect dozate. Prezenta specialistului bine pregatit avand experienta afectiunii neurologice este indispensabila pe intregul traseu al procesului de recuperare.

Pe cat de repede se poate recupera un pacient bine ingrijit pe atat de usor se poate aluneca pe pante gresite spre pozitii vicioase, spastice mai greu (dar nu imposibi) de corectat ulterior.

EXERCITII DE RECUPERARE HEMIPAREZA HEMIPLEGIE

Este foarte important sa facem mari eforturi ca sa respectam principiul de pastrare a echilibrului intre antagonistii unei directii de miscare pe sensuri de deplasare diferite (flexie-extensie).
De exemplu: stim sigur ca miscarile de flexie la mana si de extensie la picior sunt cele care se refac unilateral mult prea repede inaintea micarilor inverse ce ar readuce membrul in pozitia initiala. Aceasta incordare unilaterala ajunge sa fie atat de puternica incat sa determine rigiditate sau mult mai grav sa blocheze complet miscarile (hemipareza spastica).
Iata de ce, dimpotriva desfacerea degetelor la mana cu ducerea pe spate a articulatiei pumnului si respectiv indoirea voluntara a genunchiului impreuna cu ridicarea degetelor si a talpii de pe sol mentinand calcaiul cat mai jos sunt miscarile pe care se centreaza exercitiile cele mai importante.
Stimularea, ajutarea si favorizarea acestor miscari prin toate tehnicile de facilitare neuromusculara executate in forme si pozitii diferite trebuie sa devina preocupari permanente pentru ca cele mai mici progrese pe aceste directii inseamna pasi cu adevarat mari ai intregului proces de recuperare post A.V.C.
O buna intelegere a modului in care creierul nostru organizeaza initierea, aprecierea conducerea si dozarea contractiilor musculare este esentiala pentru a conduce programul de exersare pe un drum potrivit cu nivelul de recuperare si posibilitatile motrice ale pacientului la momentul dat, asa incat sarcina sa fie dificila, sa necesite efort si concentrare dar sa fie fezabila oferind hrana cea mai importanta a motivatiei: satisfactia reusitei.
Creierul reinvata treptat diferite modalitati de dirijare complexa a diferitelor grade de incordari musculare. El se preocupa in acelasi timp de mentinerea unei posturii echilibrate ca nivel de plecare pentru realizarea coordonata a miscarilor in raport cu necesitatile motorii si locomotorii dar si cu respectarea continua a constantelor gravitationale, greutatea proprie a membrelor a corpului si a greutatilor suplimentare (care in diferitele pozitii ale corpului au alte directii si sensuri) Intelegerea complexitatii sarcinilor ciclice dinamice de apreciere, de comanda si adaptare permanenta pe baza noilor aprecieri a noilor comenzi motorii pare dificila dar abordarea pe rand a dificultatilor si exersarea specifica pentru recuperarea fiecarui deficit constatane poate duce la personalizarea exercitiilor atat cat sa ajuingem in final la o refacere completa.